Ioan Victor DRAGAN
luni, 24 decembrie 2007
Imagini de la lansarea cartii "Revolutia Romana-Marturii si documente"/ autor: Romulus Cristea
REVOLUTIA ROMANA- MARTURII SI DOCUMENTE
Autor: Romulus Cristea;
Editura: Romania pur si simplu;
Coperta: Titi Amzar;
Prefata: Nicolae Constantinescu;
ISBN: 978-973-88313-5-3;
Nr. pagini: 310;
Un proiect: Romulus Cristea & Asociatia "21 decembrie" & Secretariatul de Stat pentru Problemele Revolutionarilor
Revolutia Romana- Marturii si documente
Prefata/ Revenirea la normalitate
Revenirea la normalitate
Romulus Cristea este unul dintre puţinii români, care mai cred în revenirea la normalitate prin spunerea lucrurilor pe nume în legătură cu evenimentele din România, care au dus la înlăturarea lui Ceauşescu. Începând cu 27-28 decembrie 1989, am asistat atunci la o efervescenţă a civismului, în oraşele unde avuseseră loc încercările disperate de reprimare sângeroasă a manifestărilor populare îndreptate împotriva dictaturii lui Ceauşescu. Aşa cum generaţia mea nu cunoscuse în Bucureşti mişcări anticomuniste de amploare, la fel pot să declar că şi starea de graţie din primele zile după dispariţia dictatorului a fost unică, fără corespondent în ultimele decenii.
Revolta populară din decembrie 1989 a început în Timişoara prin exprimarea unor puncte clare, a unor revendicări cu substanţă democratică indubitabilă,care s-au sedimentat în scurt timp în “Proclamaţia de la Timişoara”. Ducerea la îndeplinire a acelor deziderate ar fi însemnat transformarea unei nemulţumiri populare nefinalizate, într-o adevărată revoluţie,care sa înlocuiască un regim autoritar,despotic,discreţionar,cu o societate democratică. Justiţia ar fi trebuit să defrişeze, să cureţe societatea românească de toţi aceia care se făcuseră vinovaţi de crime împotriva poporului român. Ori, în loc să asistăm la punerea sub acuzare a criminalilor, am constatat cu surprindere şi stupoare că nu se mai ştia cine a tras în Piaţa Universităţii din Bucureşti, în Piaţa Operei din Timişoara, în Cluj, Braşov, Sibiu şi în alte câteva oraşe din ţară, cine a dat comanda pentru carnagiile unde au murit atâţia tineri,de ce nu au fost autopsiate cadavrele morţilor prin împuşcare şi multe alte evenimente la care asistaserăm cu toţii dar nimeni nu era tras la răspundere.
Să fi fost oare justiţia română incapabilă să administreze nişte probe în cazuri evidente de omucidere? Ne lipseau în 1990 magistraţii, n-aveam procurori, n-aveam judecători?
Realitatea este din păcate alta şi destul de crudă. În justiţie aveam oameni cu ştiinţă dar fără conştiinţă. Cei de la procuratura generală, de la procuratura marilor oraşe unde avuseseră loc masacre, cei din organele de anchetă, o serie de medici legişti au creat un zid de nepătruns pentru aflarea adevărului din decembrie 1989 şi din iunie 1990, ca să mă refer doar la aceste două momente tragice din istoria ultimilor 17 ani.
Atunci când Ion Iliescu a declarat prin 1990-1991 cu cinism şi iresponsabilitate că nici pe Kennedy nu ştim cine l-a omorât, aşa că să o lăsăm mai moale cu aflarea adevărului şi cu tragerea la răspundere a celor vinovaţi, el cu bună ştiinţă a strivit, a maculat, a interzis orice încercare de instrumentare a vinovăţiilor, a compromis ideea de justiţie şi ne-a arătat încă odată adevărata faţă a statului comunist în materie de justiţie.
Ce-i de făcut? Ce mijloace, ce pârghii de influenţare a justiţiei mai avem la dispoziţie? Dacă organele de anchetă şi-au făcut cu greu şi de abia întru târziu datoria, dacă sesizarea din oficiu a organelor procuraturii a fost extrem de firavă în primii ani, ca să nu spunem inexistentă, dacă morţii nu mai pot depune plângeri, ne rămâne totuşi o armă redutabilă: prezentarea în scris prin presă sau prin volume documentare a faptelor pe care le-am trăit cu toţii acum 17 ani. În aceiaşi ordine de idei, hotărârea votată de Parlamentul European în 26 ianuarie 2006 obligă toate ţările foste comuniste să-şi modifice cărţile de istorie, să prezinte generaţiilor tinere documente cu faptele petrecute în timpul comunismului pentru ca acestea să nu se mai repete, pentru ca ele să fie de învăţătură generaţiei tinere actuale şi generaţiilor viitoare.
Acesta este rostul cărţii scrise de Romulus Cristea pe care o recomand tuturor celor care mai au dubii atunci când li se propune condamnarea comunismului.
Bucureşti 30 noiembrie 2007
Nicolae Constantinescu
Membru al Academiei de Medicină din România
Autor: Romulus Cristea;
Editura: Romania pur si simplu;
Coperta: Titi Amzar;
Prefata: Nicolae Constantinescu;
ISBN: 978-973-88313-5-3;
Nr. pagini: 310;
Un proiect: Romulus Cristea & Asociatia "21 decembrie" & Secretariatul de Stat pentru Problemele Revolutionarilor
Revolutia Romana- Marturii si documente
Prefata/ Revenirea la normalitate
Revenirea la normalitate
Romulus Cristea este unul dintre puţinii români, care mai cred în revenirea la normalitate prin spunerea lucrurilor pe nume în legătură cu evenimentele din România, care au dus la înlăturarea lui Ceauşescu. Începând cu 27-28 decembrie 1989, am asistat atunci la o efervescenţă a civismului, în oraşele unde avuseseră loc încercările disperate de reprimare sângeroasă a manifestărilor populare îndreptate împotriva dictaturii lui Ceauşescu. Aşa cum generaţia mea nu cunoscuse în Bucureşti mişcări anticomuniste de amploare, la fel pot să declar că şi starea de graţie din primele zile după dispariţia dictatorului a fost unică, fără corespondent în ultimele decenii.
Revolta populară din decembrie 1989 a început în Timişoara prin exprimarea unor puncte clare, a unor revendicări cu substanţă democratică indubitabilă,care s-au sedimentat în scurt timp în “Proclamaţia de la Timişoara”. Ducerea la îndeplinire a acelor deziderate ar fi însemnat transformarea unei nemulţumiri populare nefinalizate, într-o adevărată revoluţie,care sa înlocuiască un regim autoritar,despotic,discreţionar,cu o societate democratică. Justiţia ar fi trebuit să defrişeze, să cureţe societatea românească de toţi aceia care se făcuseră vinovaţi de crime împotriva poporului român. Ori, în loc să asistăm la punerea sub acuzare a criminalilor, am constatat cu surprindere şi stupoare că nu se mai ştia cine a tras în Piaţa Universităţii din Bucureşti, în Piaţa Operei din Timişoara, în Cluj, Braşov, Sibiu şi în alte câteva oraşe din ţară, cine a dat comanda pentru carnagiile unde au murit atâţia tineri,de ce nu au fost autopsiate cadavrele morţilor prin împuşcare şi multe alte evenimente la care asistaserăm cu toţii dar nimeni nu era tras la răspundere.
Să fi fost oare justiţia română incapabilă să administreze nişte probe în cazuri evidente de omucidere? Ne lipseau în 1990 magistraţii, n-aveam procurori, n-aveam judecători?
Realitatea este din păcate alta şi destul de crudă. În justiţie aveam oameni cu ştiinţă dar fără conştiinţă. Cei de la procuratura generală, de la procuratura marilor oraşe unde avuseseră loc masacre, cei din organele de anchetă, o serie de medici legişti au creat un zid de nepătruns pentru aflarea adevărului din decembrie 1989 şi din iunie 1990, ca să mă refer doar la aceste două momente tragice din istoria ultimilor 17 ani.
Atunci când Ion Iliescu a declarat prin 1990-1991 cu cinism şi iresponsabilitate că nici pe Kennedy nu ştim cine l-a omorât, aşa că să o lăsăm mai moale cu aflarea adevărului şi cu tragerea la răspundere a celor vinovaţi, el cu bună ştiinţă a strivit, a maculat, a interzis orice încercare de instrumentare a vinovăţiilor, a compromis ideea de justiţie şi ne-a arătat încă odată adevărata faţă a statului comunist în materie de justiţie.
Ce-i de făcut? Ce mijloace, ce pârghii de influenţare a justiţiei mai avem la dispoziţie? Dacă organele de anchetă şi-au făcut cu greu şi de abia întru târziu datoria, dacă sesizarea din oficiu a organelor procuraturii a fost extrem de firavă în primii ani, ca să nu spunem inexistentă, dacă morţii nu mai pot depune plângeri, ne rămâne totuşi o armă redutabilă: prezentarea în scris prin presă sau prin volume documentare a faptelor pe care le-am trăit cu toţii acum 17 ani. În aceiaşi ordine de idei, hotărârea votată de Parlamentul European în 26 ianuarie 2006 obligă toate ţările foste comuniste să-şi modifice cărţile de istorie, să prezinte generaţiilor tinere documente cu faptele petrecute în timpul comunismului pentru ca acestea să nu se mai repete, pentru ca ele să fie de învăţătură generaţiei tinere actuale şi generaţiilor viitoare.
Acesta este rostul cărţii scrise de Romulus Cristea pe care o recomand tuturor celor care mai au dubii atunci când li se propune condamnarea comunismului.
Bucureşti 30 noiembrie 2007
Nicolae Constantinescu
Membru al Academiei de Medicină din România
Abonați-vă la:
Postări
(
Atom
)