M-a omorît Mihnea Măruţă cu arhiva Life de pe Google. Nu mă satur privind. Marilyn Monroe. Jim Morrison. Albert Einstein. Nadia Comăneci. Che Guevara. Ah, şi mai cîte… De la finele anului trecut, istoria culturii şi civilizaţiei din ultimele două secole se scrie altfel. Mai jos, cîteva fotografii făcute în 1941, la Bucureşti, de Hugo Jaeger, fotograful personal al lui Hitler.
Dar ce ziceţi de coperta revistei Time din august 1927?
Cica intr-un turneu la Moscova actorii sunt informati in soapta sa aiba grija ce vorbesc pentru ca tevile sunt tixite cu microfoane si alte dispozitive de ascultare. La care Toma Caragiu se duce la o teava, pune gura si zice: "Ma cac pe Uniunea Sovietica! Sunt actorul roman Dem Radulescu!"
:)) via
© Dan Stefancu de ce? blog, 2006-2009. |
Permalink
Când două maşini se buşesc în intersecţie, iar şoferii ies şi încep să se certe, în jurul lor se formează imediat cercul spectatorilor-analişti. Televiziunea nu face decât să ia astfel de secvenţe de întrerupere a monotoniei şi să le dilate pe ecran, ca o adevărată industrie de pierdere a timpului.
„Accidentele" săptămânii au fost Magda Ciumac, criza economică şi instalarea oficială a lui Obama. În cazul preşedintelui american, a funcţionat regula „kilometrului sentimental": SUA e prea departe, deci „nu ne interesează". Criza are marele dezavantaj de a fi, deocamdată, o noţiune abstractă. Însă şi când lucrează cu noţiuni abstracte – o persoană presupus moartă, Elodia, a fost o prezenţă „extrem de vie" de-a lungul a sute de episoade -, OTV le transformă în lucruri al naibii de concrete.
Cum l-a învins „Magda Ciumac" pe „Obama"? Prin capacitatea lui Dan Diaconescu de a specula dorinţele publicului şi de a construi mereu o aşteptare pe baza unui fals argument, aşa cum, într-o tumoare, o celulă bolnavă se dezvoltă pe spinarea alteia. În societatea spectacolului, important nu e să găseşti soluţii, ci cât mai multe posibilităţi de amânare a deznodământului, prin diluarea căutării. Nimeni nu vrea să audă răspunsul la problemă, ci să participe la joc.
Când un post TV îşi încurajează telespectatorii, „dacă au fost martorii unei întâmplări ieşite din comun", să trimită înregistrări, când un site de sport postează „Cum comentaţi?" la capătul aproape fiecărei ştiri, se creează atât o falsă interactivitate, cât şi iluzia apartenenţei la un grup. Nu degeaba Mircea Badea sau Dan Diaconescu apelează în mod repetat la argumentul cifrelor de audienţă. Principalul mesaj transmis este că respectivul îşi învinge constant concurenţa. Există însă şi un mesaj secundar, direct către telespectatorul emisiunii în cauză: el aparţine unui grup mai numeros decât grupul „celorlalţi", deci e reprezentantul unui „ceva" mai important. Acest balon umflat nu-i foloseşte însă decât celui care-l ţine în mână şi se laudă cu el.
Fără să recunoască, mulţi moderatori îl invidiază pe DD pentru grupul lui numeros de telespectatori, dar mai ales pentru – din păcate, acesta e cuvântul – talentul său. Nici când are în studio un om cu patru clase, DD nu încearcă să-l domine. Se extrage discret din prim-plan, îşi asumă rolul ridicătorului de mingi, care aprobă şi ia în serios orice aberaţie, valorizându-şi invitatul. Asta înseamnă mult pentru cel din faţa ecranului care se simte reprezentat de individul din studio, anume senzaţia că nu e tratat „de sus". De peste opt ani - cu excepţia episodului cu tomberonul -, Diaconescu nu a fost niciodată „miezul" unei emisiuni realizate de el însuşi, ci un simplu martor, cu voce moale şi atitudine încurajatoare. Prin contrast, majoritatea celorlalţi moderatori încearcă să strălucească pe ecran, să-şi „îngroape" invitaţii, să-i încolţească prin iscusite argumentaţii.
DD realizează o fidelizare ingenioasă a celor aflaţi în faţa ecranului, prin identificare. El nu foloseşte întâmplător discursul victimei („există o conspiraţie a televiziunilor mari împotriva OTV"). Fiecare telespectator trebuie să recunoască aici propriile persecuţii la care e supus de viaţă, de şefi, de prieteni, de ceilalţi şoferi, de stihiile naturii şi să se regăsească la OTV.
Aţi remarcat, probabil, şi inversarea termenilor: niciodată un subiect nu este prezentat la iniţiativa ori la dorinţa OTV, aşa cum se întâmplă, ci „a telespectatorilor noştri". „Analiştii" lui Diaconescu - de la „nea Petrică" la ziaristul-anchetator cu privire fixă şi care nu clipeşte niciodată, de la Costin Mărculescu la bondocul cu voce subţiratică - nu sunt altceva decât întruchiparea visului oricărui mediocru autentic din faţa televizorului de a se pricepe la orice: muzică, fizică nucleară, criminalistică, politică bursieră. De câte ori e nevoie de verdictul unui profesionist într-o chestiune care ţine de un domeniu strict, cum ar fi cel legislativ, un telespectator „care se pricepe" e îndemnat să sune pentru a „lămuri" problema. Iar când pe ecran scrie „vecin cu fratele victimei", vocea de la telefon capătă deja o suficientă credibilitate pentru ca mărturia să-i fie luată în calcul.
Calitatea de „personaj OTV" poate fi dobândită de oricine, cu condiţia necesară de a intra în direct, deci de a participa la joc. Moartea unei colaboratoare adolescente, speculată în mod cinic de post, i-a adus pe părinţii decedatei în această postură, ce pare deja plăcută pentru respectivii. Nu a trecut mult până la apariţia, prin telefon, a „celui mai îndrăgostit om din România" de mama fetei.
Cel mai mare atu al lui Diaconescu este că nici măcar nu trebuie să investească în evoluţia tehnologică a postului ori a emisiunii. Aici, toţi emulii săi într-ale culturismului de audienţă, de la Radu Moraru până la Mădălin Ionescu, au un mare dezavantaj. Dacă OTV ar depăşi stadiul de „televiziune de apartament", racordul cu publicul ar dispărea: telespectatorii s-ar simţi îndepărtaţi de acel progres pe care nu l-ar resimţi şi-n viaţa lor. Indiferent de numărul de vile sau de automobile Bentley ale fondatorului-prezentator, studioul trebuie să respire modestie, lipsa oricăror aspiraţii şi o monotonie trepidantă difuzată în episoade de-a lungul anilor. Adică exact viaţa de telespectator OTV, pe care să nici nu ştii c-o pierzi.
