Facă-se voia Domnului …Băsescu ! Amin .POLITICA la MISTO-Bordelul politic e acelaşi ca în 1944. Doar curvele sînt altele: "
Cum intri în curtea Academiei Române, pe dreapta, dai de un panou care închide, sub un geam, afişe şi anunţuri despre manifestări academice şi cultural-ştiinţifice din București. Mai zilele trecute, aruncîndu-mi privirea pe suprafaţa panoului, am descoperit un afiş .
Ambasada Federaţiei Ruse în România, înscrisă într-o campanie declanşată de Moscova cu prilejul împlinirii a 70 de ani de la 22 iunie 1941 – Începutul Marelui Război pentru Apărarea Patriei – a editat, în condiţii grafice de lux, un album dedicat soldaţilor ruşi căzuţi pe teritoriul României, album intitulat sugestiv În amintirea eroilor. Lansarea acestui album, la care au contribuit Academia Română şi Biblioteca Metropolitană Bucureşti, a avut loc pe 17 iunie 2011, la Clubul Academicienilor. Foarte bine! Aplauzele noastre pentru iniţiativa Ambasadei Ruse şi, mai ales, pentru iniţiativa Moscovei de a marca împlinirea a 70 de ani de la 22 iunie 1941. Pe 22 iunie 2011, s-au împlinit însă 70 de ani de la începutul Războiului dus de România pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord, răpite prin Diktatul din 26 iunie 1940. În acest război al nostru, care nu e Marele Război de Apărare a patriei, ca al ruşilor, ci Războiul de reîntregire a Patriei ciuntite de ruși, au murit sute de mii de români.
Aţi auzit în aceste zile de vreun simpozion ţinut nu la Moscova, ci la Bucureşti, în cadrul căruia să se reamintească faptul că la 22 iunie 2011 s-au împlinit 70 de ani de la Trecerea Prutului? Aţi auzit cumva de lansarea unei cărţi, de desfăşurarea unei emisiuni TV avînd ca temă acest moment crucial din istoria României? Fireşte că nu. Cu excepţia dialogului meu cu preşedintele Traian Băsescu de la postul B1 TV, avînd drept document numărul special al revistei Historia, în spaţiul românesc nu s-a auzit un cuvînt, o şoaptă măcar, despre împlinirea a 70 de ani de la începerea Războiului nostru. Ruşii sînt îndreptăţiţi să-şi amintească, cu prilejul împlinirii a 70 de ani de la 22 iunie 1941, de Marele lor război.
Sîntem îndreptăţiţi şi noi, românii, la rîndu-ne, să ne amintim, cu prilejul împlinirii a 70 de ani de la 22 iunie 1941, de Războiul nostru. De ce n-am îndrăznit în aceste zile, cu excepţia momentului de la postul B1 TV, să suflăm o vorbă despre acel 22 iunie 1941, de acum 70 de ani, cînd Ion Antonescu a dat celebrul Ordin de trecere a Prutului? Răspunsul ni-l dă ceea ce eu am numit, într-un eseu, Actul Bordelului Politic de la 23 august 1944. Aşa cum am arătat în eseu, pe bază de documente, un timp, Stalin a fost dispus să negocieze cu mareşalul Antonescu condiţiile ieşirii României din Război. Îl obliga la asta realitatea cruntă a cursei contra cronometru cu Aliații pentru a ajunge la Berlin primul. O împotmolire a Armatei Roșii în România l-ar fi obligat, printre altele, să ducă trupe de pe Frontul de est pe linia directă Moscova-Berlin. Spre surprinderea sa nu altfel decît plăcută, Stalin s-a pomenit cu soli ai altor grupări politice din România (una dintre ele reprezentată de Regele Mihai I) care-i propuneau să încheie cu ele Armistiţiul, dat fiind că ele sînt dispuse la concesii în chestiunea Basarabiei, spre deosebire de căpățînosul Ion Antonescu. Evident, Papaşa şi-a frecat mîinile de bucurie la imaginea stolului de curve româneşti care se întreceau între ele să i se dea din toate pozițiile la un preţ cît mai mic. Pe acest fond, al tradiționalelor mîncătorii dîmbovițene, avut loc Lovitura de Stat de la 23 August 1944, actul bordelului politic românesc. Acest bordel funcţionează şi azi. Doar curvele sînt altele. Şi acest bordel politic românesc explică de ce împlinirea a 70 de ani de la Trecerea Prutului a fost trecută sub tăcere la Bucureşti.
AICI
23 august 2004:Actul Bordelului Politic de la 23 august 1944.
“S-a adeverit in Romania, ca si in alte tari de altfel, ca dusmaniile si rivalitatile politice personale erau mai puternice decat imperativele globale ale tarii, aflata intr-o situatie limita”.
E concluzia ferma, aspra, dar corecta pe care istoricul Dinu G. Giurescu o trage in volumul “Romania in al doilea razboi mondial” din conflictul izbucnit intre Gheorghe Tatarascu pe de o parte si Iuliu Maniu pe de alta, in vara lui 1943, cand tavalugul rusesc impunea minima intelegere a formatiunilor si personalitatilor interesate in apararea tarii.
Pe 23 martie 1943, Gheorghe Tatarascu adreseaza lui Iuliu Maniu, liderul PNT, si lui Dinu Bratianu, liderul PNL, doua scrisori prin care le propune constituirea unei Uniuni Sacre pentru iesirea Romaniei din razboi, Uniune condusa de un Comitet National format din presedintii de partid si fosti premieri. Proiectul propunea un armistitiu intern pana la viitoarea conferinta de pace.
Liderul PNT, Iuliu Maniu, respinge categoric propunerea. Motivul? Gheorghe Tatarascu era unul dintre adversarii sai politici.
Rezultatul? Gheorghe Tatarascu se indreapta spre oamenii Moscovei in Romania: comunistii. Iar acestia, mirosind afacerea, se prefac a negocia cu el pentru a-l santaja pe Iuliu Maniu. Liderul PNT, speriat ca bolsevicii il vor prefera pe dusmanul lui de moarte, se grabeste sa incheie el Pactul cu Diavolul. Geniala manevra a comunistilor e recunoscuta de Lucretiu Patrascanu la sedinta Consiliului FND din 31 ianuarie 1945. O sedinta dedicata, printre altele, si folosirii in scopurile de cucerire a puterii a disensiunilor dintre liderii partidelor democratice. Spune cu cinism Lucretiu Patrascanu:
“Inainte de 23 august, cand noi, in urma insistentelor febrile ale lui Tatarascu, am avut acele doua sau trei discutii, am plecat de la acest punct de vedere, ca Tatarascu trebuie folosit, pentru ca in jocul politicii burgheze el este un instrument foarte bun impotriva lui Maniu. Atat tov. Agiu, cat si tov. Voitec stiu ca datorita presiunii pe care noi am facut-o cu Tatarascu, l-am constrans pe Maniu in buna masura cu ocazia pactului incheiat, adica i-am jucat pe unul impotriva altuia. Tatarascu s-a pretat crezand ca va fi el beneficiarul. S-a intamplat sa fie pe dos. N-a fost el beneficiarul!”.
Aspra concluzie formulata de Dinu C. Giurescu se refera la momentul ratat din 1943. Ea are insa valabilitatea deplina si in cazul momentului numit 23 august 1944. Actul a fost, nu mai incape nici o indoiala, un dezastru. I s-a spus Armistitiu. N-a fost nici un Armistitiu. N-a fost nici macar Capitulare fara conditii. Romania, aflata in razboi cu URSS, a depus armele fara a negocia in prealabil, fara a iscali vreun document, ba mai mult, fara a-i anunta in prealabil pe rusi. Istoria relatiilor internationale nu cunoaste vreun caz asemanator in care o natiune se livreaza netam-nesam cotropitorului. Urmarile sunt bine cunoscute. Profitand de pleasca picata din cer, rusii au continuat si dupa 23 august 1944 sa trateze Romania ca o putere dusmana, luand prizonieri 130.000 de romani, deportand alti 20.000 de romani si 72.000 de romani de origine germana. Studii publicate in ultimul timp (vezi cele ale lui Mihai Pelin din Cotidianul apeleaza la marturii zguduitoare ale celor care au trait pe frontul din Moldova zilele de cosmar cand incercau zadarnic sa-i convinga pe rusi sa nu-i ia prizonieri sau chiar sa nu-i impuste, deoarece Romania a devenit aliata URSS. Ca sa nu mai punem la socoteala jaful de proportii practicat de Armata Rosie atat la nivel individual, cat si la nivel colectiv intr-o tara pe care o considerau eliberata prin forta armelor lor.
Pana in 1989, propaganda comunista, recunoscand aceste nenorociri, a cautat sa ne convinga ca tovarasii din 1944, in complot cu generalii romani si cu Palatul, au fost constransi la aceasta improvizatie (altfel tipic moldo-valaha), deoarece “criminalul” de Antonescu se incapatana sa mearga mai departe alaturi de Germania. Cercetarile de dupa 1989, mai ales cele ale academicianului Gheorghe Buzatu, au spulberat aceasta teza diversionista. Azi e un adevar de puterea unei axiome teza ca Maresalul ducea si el negocieri pentru scoaterea Romaniei din razboi. Voia insa sa obtina o indulcire a exigentelor rusesti, asa cum ii va spune Majestatii Sale la audienta din dupa-amiaza lui 23 august 1944, inainte de a fi varat in fiset ca un balot de carpe. Si tot documentele scoase la iveala dupa decembrie 1989 dovedesc incontestabil ca Maresalul era pe cale sa obtina cele cerute, avand in vedere disperarea lui Stalin de a cuceri cat mai mult teritoriu european in cursa secreta declansata cu Puterile Occidentale. De ce s-a grabit Palatul, la instigarea comunistilor si cu acordul generalilor romani (bravii generali ai Armatei Romane care se batea cu invadatorul pe frontul din Moldova!), care se intalneau prin case conspirative cu agentul NKVD Emil Bodnaras, sa-l aresteze pe Antonescu? Pentru ca, asa cum cinic spune unul dintre membrii camarilei, se temea ca astfel nu va scapa de Maresal, pe care, din motive stiute, il ura.
Avem astfel o zdrobitoare dovada a rolului nefast jucat de vrajmasia politica din eterna si fascinanta Romanie. Pentru a-si lichida adversarul, Majestatea Sa nu se da in laturi sa lase tara prada ocupantului. Nu e singurul care procedeaza astfel. Vasile Puscas, care nu e atat ministru, cat mai ales istoric serios, a publicat in 2003 un studiu exceptional, intemeiat pe cercetari aprofundate de arhiva, dedicat negocierilor romano-aliate in anii 1943-1944. Ce rezulta din lectura lui? Ca in paralel cu Maresalul, toata lumea negocia cu Moscova in calitate de salvator, dar mai ales de purtator de cuvant al tarii. Negocia opozitia reprezentata de Iuliu Maniu si Dinu Bratianu. Negocia Palatul. Negocia in Mexic, prin ambasadorul rus, Carol al II-lea. Negocia Gheorghe Tatarascu. Negocia, pe cont propriu, si Mihai Antonescu. Fiecare negocia insa pentru el, gandindu-se nu la soarta tarii, ci la soarta sa. Mai grav, fiecare se straduieste sa-i scoata din joc pe adversarii care negociau, parandu-i rusilor ca nu sunt sinceri. Mihai Antonescu se da bine pe langa Rege in speranta ca-i va lua locul lui Ion Antonescu. Iuliu Maniu avertizeaza Moscova ca Tatarascu e un nimeni. Tot el amana la nesfarsit scrisoarea de incredere ceruta de Maresal socotind ca, de iese rau, va aparea in ochii romanilor drept cel care n-a avut nici o legatura cu dezastrul. Carol al II-lea e gata sa incheie orice intelegere cu rusii, numai sa poata reveni pe tron. La Stockholm, Gheorghe Duca incearca, in numele camarilei, sa-i convinga pe rusi ca Ion Antonescu e omul nemtilor.
Singurii care nu negociau erau comunistii. Asa cum spune manualul de istorie din anii comunismului, ei stiau sa foloseasca stralucit “contradictiile din sanul burgheziei”. Speculeaza disensiunile aberante dintre Rege si Maresal pentru a face din Palat un instrument al politicului. Agentul NVKD, Emil Bodnaras, afla prin Constantin Sanatescu secretele vitale ale Armatei Romane de pe frontul din Moldova si le transmite rusilor. Cum sa nu se mire Maresalul, dupa vizitele din 21 si 22 august 1944, ca Armata Rosie trecea ca-n branza prin brava Armata Romana, care, culmea, nu mai avea nici un chef sa se bata tocmai acum, cand era vorba de interesul national.
Astfel, rusii s-au trezit in fata unei clase politice sfasiate de discordii. Si, in acest caz, nu e de mirare ca n-au avut nici un chef sa indulceasca intr-un fel conditiile de Armistitiu. N-avea nici un rost. Gaseau in Romania, in orice moment, o forta dispusa sa le accepte toate conditiile aberante. Mai mult, ei au speculat cu brio adversitatile dintre toti cei care ar fi trebuit sa fie uniti in fata pericolului comun. Au taraganat pe cat au putut negocierile cu Maresalul Antonescu. Au transmis lui Maniu ca nu renunta la capitularea fara conditii. L-au santajat pe Mihai cu aducerea pe tron a tatalui sau, Carol al II-lea. Asa cum s-a dovedit ulterior, toti s-au iluzionat. Si Maresalul, si Mihai Antonescu, si Carol al II-lea, si Regele, si Iuliu Maniu. Rusii angajasera negocieri cu fiecare, lasandu-le impresia ca-i prefera.
De preferat se preferau pe ei insisi sau, ca sa fim mai exacti, pe singurii oameni de care erau siguri: comunistii.
Se intelege ca altfel ar fi stat lucrurile daca rusii s-ar fi confruntat cu o clasa politica unita, fara nici o fisura, in apararea interesului national, trecand peste vrajmasiile politice interne. Soarta Romaniei ar fi fost, poate, alta.
Astfel, ca si in 1943, despre care atat de bine va scrie Dinu C. Giurescu, in august 1944, dusmaniile politice, interesele meschine au fost mai puternice decat interesul national. Difera 23 august 1944 de alte momente din istoria tarii? Difera de ani cand boierii mergeau la Istanbul ca sa intre ei in gratiile turcilor pentru a-l da jos pe domnitor? Difera de anii lui Carol I, cand politicienii romani se duceau cu para la Viena si Berlin? Difera de noiembrie 1938, cand Carol al II-lea face sluj la Berlin pentru a avea mainile libere in lichidarea lui Codreanu? Difera de anii 1945-1947, cand Iuliu Maniu cere condamnarea lui Gh. Tatarascu in calitate de criminal de razboi, iar Gh. Tatarascu, drept raspuns, intra in guvernul prosovietic al lui Petru Groza? Difera de 1952, cand Dej merge la Stalin pentru a obtine dreptul de a-si lichida adversarii numiti Ana Pauker si Vasile Luca? Difera de anii 1970-1971, cand fostii stalinisti devin instrumentele Moscovei in complotul impotriva lui Ceausescu? Difera de anii postdecembristi, cand opozitia da fuga cu para la Bruxelles, si hachitele functionarilor de la Consiliul Europei si UE starnesc jubilatii pe malul Dambovitei?
Fireste ca nu.
Sarbatorim azi actul de la 23 august 1944. Actul bordelului politic romanesc.AICI
"
"
"